Integritatea morală a celor care ne guvernează

Citiți mai jos un articol scris de Alexandru Tănase, ex-ministrul Justiției, care cu siguranță nu va fi difuzat atît de masiv de presa de la noi în comparație cu știrea care a anunțat demisia lui Vadim Cojocaru, Directorul Departamentului Instituții Penitenciare. Motivele pentru ne-preluarea acestui articol de către presa noastră nu cred că merită să le enumăr. Le cunoaștem cu toții.

Demitere spectaculoasă sau ipocrizie ordinară?

Autor: Alexandru Tănase

Săptămâna aceasta s-a consumat o nouă farsă caracteristică moravurilor ce guvernează oaza de democraţie pro-occidentală de pe malurile fluviului Bâc.
La 15 iunie 2011, în regim de urgenţă şi „conspiraţie maximă” a fost destituit directorul general al Departamentului Instituţiilor Penitenciare, General-maiorul de justiţie Vadim Cojocaru. Destituirea a avut loc în faţa întregului efectiv de ofiţeri ai Departamentului, încercându-se a se imita un soi de descindere.
Pentru a „pregăti” opinia publică, demiterea a fost precedată de tirajarea în presa pro-guvernamentală a unor aşa-numite „dezvăluiri”, ce se refereau, de fapt, la evenimente care au avut loc mai bine de un an în urmă. Adevărul este că protagoniştii acestor „dezvăluiri” au fost demişi cu un an în urmă, iar o parte din ei se află pe banca acuzaţilor. Bineînţeles că despre acest detaliu „neimportant” s-a uitat să se menţioneze, şi nici opinia Departamentului Instituţiilor Penitenciare nu a fost solicitată, deşi a fost distribuit un comunicat oficial în acest sens. Nici despre faptul că anume actualul ministru al justiţiei era responsabil de sistemul penitenciar în perioada când aceste fapte au avut loc nu s-a suflat nici o vorbă.
Pentru a crea aparenţa „luptei cu ilegalităţile” din sistemul penitenciar, a fost creat un vid de informaţii oficiale. Ordinul de demisie nu a fost făcut public, iar comunicatul oficial al Misterului Justiţiei nu oferă nici un detaliu în acest sens (http://www.justice.gov.md/ro/news-ministr/10788/).
Ca de obicei, am aflat de la televizor care sunt „motivele” acestei demisii:
1. Numirea dlui V. Cojocaru ar fi avut loc cu încălcarea procedurii legale (prin ordinul Ministrului Justiţiei şi nu de către Colegiul Ministerului Justiţiei).
2. Ridicarea pensiei şi a indemnizaţiei de concediere de către dl V. Cojocaru.
Actualul Ministru al Justiţiei, într-o manieră transparentă, a lăsat să se înţeleagă că anume eu, în calitate de Ministru al Justiţiei la acea vreme, am comis „ilegalitatea” de reangajare a dlui V. Cojocaru.
Deoarece am fost vizat nemijlocit, iar problema dată este una de interes public, sunt obligat să vin cu unele precizări asupra adevăratelor motive de destituire a directorului DIP.

CE ESTE COLEGIUL MINISTERULUI JUSTIŢIEI ŞI CARE SUNT COMPETENŢELE ACESTUIA?
Colegiul Ministerului Justiţiei este o entitate facultativă şi nu obligatorie. Actul normativ care reglementează existenţaşi inexistenţa Colegiului Ministerului Justiţiei este Hotărârea Guvernului nr. 129 din 15 februarie 2000 cu privire la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova. Punctul 3 al acestui act normativ prevede următoarele:
„3. Se permite Ministerului Justiţiei să aibă 2 viceminiştri şi un colegiu compus din 9 persoane.”
Observăm că nu este o obligaţie, ci un drept al Ministrului Justiţiei de a institui o asemenea entitate. În perioada cât am deţinut funcţia de Ministru al Justiţiei, eu nu am constituit şi nici nu am convocat Colegiul Ministerului, deoarece am considerat şi rămân la ideea că aşa-numitele „colegii” sunt reminiscenţe ale modelului administrativ sovietic, care nu au nimic comun cu democraţia sau cu administrarea modernă.
Colegiile erau folosite pentru a dilua responsabilitatea pentru o decizie individuală a ministrului cu o aşa-numită „decizie” colectivă. În ciuda aparenţelor, în realitate deciziile colegiilor sunt absolut individuale, deoarece colegiul este condus de Ministru, iar membri sunt subalternii ministrului. Este greu de imaginat o decizie a Colegiului care ar merge împotriva voinţei Ministrului. Cel puţin, în istoria colegiului Ministerului Justiţiei nu a existat nici un astfel de caz.
În mandatul meu de Ministru al Justiţiei, nu am convocat aşa-numitul colegiu, deoarece nu poate o structură cu un statut juridic reglementat prin regulamentul ministerului şi competenţe consultative să limiteze mandatul unui membru al Guvernului, învestit de Parlament şi responsabil în faţa acestuia, cu atât mai puţin să cenzureze actele unui Ministru.
Articolul 21 din Legea nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern stabileşte expres că ministerele sunt organele centrale de specialitate ale statului şi nu colegiile ministerelor. Acelaşi articol prevede expres că ministerele sunt conduse de miniştri, care poartă răspundere personală pentru îndeplinirea sarcinilor puse în seama lor. Despre rolul colegiilor nu se spune nici un cuvânt.
Poziţia mea referitoare la caracterul facultativ al „colegiilor” o ştia atât prim-ministrul, cât şi cei doi viceminiştri cu care am lucrat. Anume de aceasta, nimeni nu a pus niciodată în discuţie oportunitatea constituirii/convocării aşa-numitului colegiu al Ministerului Justiţiei.
Pentru informare: Ultima dată componenţa Colegiului Ministerului Justiţiei a fost aprobată la 15.02.2005 de către Guvernul Tarlev.

CINE ARE DREPTUL SĂ ANGAJEZE DIRECTORUL DEPARTAMENTULUI INSTITUŢIILOR PENITENCIARE?
Voi trata acest subiect fără a recurge la „dreptul moral”, „dreptul canonic” sau „dreptul istoric” şi mă voi sprijini, în principal, pe normele dreptului muncii şi actelor normative referitoare la activitatea sistemului penitenciar.
Articolul 1 din Codul Muncii prevede expres că poate avea calitatea de angajator – persoana juridică (unitate) saupersoana fizică care angajează salariaţi în bază de contract individual de muncă încheiat conform prevederilor Codului.
Colegiul Ministerului Justiţiei nu are statut de persoană juridică şi, prin urmare, el a priori nu poate avea calitatea de „angajator”. În situaţia dată, unicul care poate avea calitatea de „angajator” este Ministrul Justiţiei.
Urmând spiritul Codului Muncii, Hotărârea Guvernului nr. 129 din 15 februarie 2000 cu privire la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, vine cu următoarele reglementări la articolul 12, punctele 8 şi 11:
„12. Ministrul Justiţiei:
8 ) angajează în serviciu şi eliberează din funcţie conducătorii de departamente, direcţii şi secţii, alţi colaboratori ai ministerului şi cadre de conducere ale instituţiilor din subordine;
11) angajează în serviciu, înaintează în grad, retrage din grad şi trece în rezervă prin ordin efectivul militar al Departamentului instituţiilor penitenciare;”
Exact aceleaşi prevederi şi aceeaşi logică o găsim şi în Hotărârea Guvernului nr. 1310 din 24 noiembrie 2008 cu privire la Departamentul Instituţiilor Penitenciare. Articolul 10 al acestui act normativ prevede expres următoarele:
„10. Departamentul este condus de directorul general, numit în funcţie prin ordinul ministrului justiţiei în condiţiile legii cu privire la sistemul penitenciar.”
Toţi Miniştrii Justiţiei din ultimii 15 ani s-au condus de aceleaşi prevederi legale şi, prin urmare, toţi foştii conducători ai Departamentului Instituţiilor Penitenciare (inclusiv dl Vadim Cojocaru) au fost numiţi în funcţie prin ordinul Ministrului Justiţiei şi nu de către Colegiul Ministerului Justiţiei.
Dacă tot suntem în zona dreptului muncii, cred că se mai cer unele precizări. Să admitem, prin absurd, că subsemnatul şi ceilalţi Miniştri ai Justiţiei care au fost până la mine au fost nişte ignoranţi, iar şefii de la resurse umane au fost analfabeţi şi au numit directorii de la DIP cu pretinse încălcări de procedură. Există un principiu fundamental al răspunderii în dreptul muncii: angajatul nu trebuie să suporte consecinţele eventualelor încălcări imputabile angajatorului. Cel puţin, asta m-a învăţat pe mine prof. Gheorghe Filip la anul IV de facultate. Urmând acest principiu, Codul Muncii nu conţine un asemenea temei de demisie cum ar fi: „încălcarea procedurii de angajare de către angajator”. Cine vrea să se convingă poate consulta prevederile articolului 86 din Codul Muncii (Concedierea).
Dacă tot avem progrese fulminante pe calea integrării europene, pentru cei pentru care prevederile Codului Muncii nu sunt suficiente, le recomand să consulte şi articolul 24 al Cărţii Sociale Europene, care impune statelor obligaţia să garanteze dreptul lucrătorilor de a nu fi concediaţi fără un motiv valabil legat de aptitudinea sau conduita acestora, sau de cerinţele de funcţionare a întreprinderii, a instituţiei sau a serviciului.

O PRETINSĂ „ILEGALITATE” SE ACOPERĂ CU O ILEGALITATE VERITABILĂ
Vă propun să mai rămânem puţin în zona supoziţiilor. Dacă, cu adevărat, s-ar fi constatat un viciu de procedură la numirea în funcţie a dlui V. Cojocaru, acesta putea fi rezolvat prin convocarea Colegiului, care să discute dacă dl V. Cojocaru corespunde funcţiei. Dacă se insistă că acest Colegiu are forţă superioară Ministrului, de ce nu a fost convocat pentru a discuta situaţia şi a decide reîncadrarea sau demisia lui V. Cojocaru?
Şi în acest caz, pentru a argumenta cele spuse mai sus, voi recurge la prevederile Codului Muncii. Articolul 84 al Codului Muncii prevede cum trebuie de procedat în cazul nerespectării oricărei dintre condiţiile stabilite de Cod pentru încheierea contractului individual de muncă ce atrage nulitatea acestuia:
„(2) Constatarea nulităţii contractului individual de muncă produce efecte pentru viitor.
(3) Nulitatea contractului individual de muncă poate fi înlăturată prin îndeplinirea condiţiilor corespunzătoare impuse de prezentul cod.
(5) Nulitatea contractului individual de muncă se constată prin hotărâre a instanţei de judecată.”
Cum s-ar zice – no comment.
CÂT DE LEGALĂ A FOST NUMIREA DIRECTORULUI INTERIMAR?
Numirea imediată a unui director interimar care nici nu este angajat în sistem ridică, de asemenea, mai multe semne de întrebare. Regulamentul Departamentului stabileşte că în cazul lipsei directorului general, funcţiile acestuia sunt îndeplinite de adjunct. De asemenea, dacă se dorea demiterea dlui V. Cojocaru pe motivul pensionării, el însuşi ar fi putut exercita mandatul până la numirea unui nou director, fără necesitatea instituirii interimatului.
În orice caz, orice numire, chiar şi a unui interimar, presupune respectarea aceloraşi cerinţe ca pentru numirea în funcţie cu titlu permanent. În cazul sistemului penitenciar, aceasta înseamnă, cel puţin, controale medicale complexe şi avizele instituţiilor de forţă, inclusiv SIS.
Numirea unei persoane care nu întruneşte aceste cerinţe, chiar şi cu titlu provizoriu, este gravă şi absolut ilegală.

DREPTUL MORAL VERSUS DREPTUL CONSTITUŢIONAL
Pentru a justifica demisia lui V. Cojocaru şi promovarea unei persoane comode, s-a invocat faptul că acesta s-a pensionat şi ulterior a fost reangajat ca civil. Şi în acest caz, decizia de a accepta pensionarea dlui V. Cojocaru a fost adoptată în baza legii. Articolul 13 al Legii privind sistemul penitenciar garantează dreptul la pensie pentru vechime în serviciu pentru:
„a) militarii care au satisfăcut serviciu prin contract, persoanele din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne care au o vechime în serviciu de cel puţin 20 de ani;”
Nimeni, nici chiar ministrul justiţiei, nu are dreptul de a refuza pensionarea unei persoane, la fel cum nimeni nu poate condiţiona reangajarea unei persoane cu renunţarea la pensia cuvenită. În acest sens, recomand specialiştilor în „drept moral” să consulte Hotărârea Curţii Constituţionale nr.10 din 2 iunie 2009. Acolo vor găsi următoarea constatare a Curţii:
“Prevederile legale prin care persoanelor reîncadrate li se micşorează sau li se sistează pensia cuvenită vin în contradicţie cu prevederile art.47 din Constituţie şi cu normele actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.”
Curtea Constituţională are o jurisprudenţă deja consacrată care relevă dreptul persoanei pensionate de a beneficia de pensie şi de salariu în cazul reîncadrării, acestea fiind drepturi distincte. Prin urmare, este ilegal (şi neconstituţional) să obligi o persoană să aleagă între aceste drepturi din moment ce legea şi Constituţia îi permite să beneficieze de ambele, aşa cum nu este nici legal, nici constituţional să concediezi pe cineva din acest motiv.
Este bine ca specialiştii în moralitate să fie sinceri până la capăt şi să spună oamenilor că actualul şi foştii Miniştri de Interne beneficiază de pensii şi salarii concomitent. Peste o sută de ofiţeri superiori din MAI sunt exact în aceeaşi condiţie, primind salariu pentru munca prestată şi pensie pentru anii care i-au muncit. Nimănui nu i-a trecut prin cap sa-i demită pe acest motiv, deoarece nu există nimic criminal în această practică.
În altă ordine de idei, ca cetăţean al acestei ţări, aş dori să aud o explicaţie plauzibilă cât este de moral să-i ceri cuiva să renunţe la un drept obţinut prin muncă şi garantat de Constituţie?

DESPRE „IMORALITATEA” ÎNCASĂRII DE CĂTRE V. COJOCARU A INDEMNIZAŢIEI UNICE DE PENSIONARE
Pentru a clarifica şi acest aspect, vă propun să ne clarificăm mai întâi cu prevederile legale, ce permit unui ofiţer care se pensionează să beneficieze de o indemnizaţie unică. Articolul 28 (23) al Legii privind sistemul penitenciarstabileşte următoarele drepturi pentru colaboratorii sistemului penitenciar la asigurare materială:
„(5) În cazul eliberării din sistemul penitenciar în temeiul prevăzut la art.20 pct.1)-5) din prezenta lege, colaboratorilor sistemului penitenciar li se acordă o indemnizaţie unică, al cărei cuantum variază în funcţie de vechimea calendaristică pentru stabilirea pensiei, după cum urmează:
a) pînă la 5 ani calendaristici – 3 salarii lunare;
b) de la 5 pînă la 10 ani calendaristici – 6 salarii lunare;
c) de la 10 pînă la 15 ani calendaristici – 8 salarii lunare;
d) de la 15 pînă la 20 de ani calendaristici – 10 salarii lunare;
e) de la 20 pînă la 25 de ani calendaristici – 14 salarii lunare;
f) de la 25 pînă la 30 de ani calendaristici – 16 salarii lunare;
g) de la 30 şi mai mulţi ani calendaristici – 18 salarii lunare.”
Dl V. Cojocaru are o carieră militară de aproape 23 ani, ajungând în gradul de general-maior de justiţie. În baza acestor prevederi legale, dumnealui a beneficiat de plata unei indemnizaţii unice în mărime de 14 salarii.
Trebuie să menţionăm că de indemnizaţii unice la concediere beneficiază mai multe categorii de funcţionari. Există funcţionari de nivel mult mai jos care, încheindu-şi fructuoasa activitate în Guvernul Filat I, au fost reangajaţi în Guvernul Filat II, în aceleaşi poziţii, aceleaşi birouri şi funcţii, şi care au încasat indemnizaţii unice de 6 salarii de funcţie (deşi guvernul a avut un mandat deplin de aproximativ 1 an).
Stranie logică. „Dreptul moral” este opozabil unui ofiţer în grad de general, care a muncit pentru această ţară aproape un sfert de veac şi care a beneficiat de 14 salarii de funcţie la pensionare, în schimb nu este opozabil unor inşi care timp de un an n-au făcut altceva decât să poarte bârfele dintr-un birou în altul de la etajul 5 al Casei Guvernului şi care au beneficiat de o indemnizaţie de 6 salarii pentru o activitate de 1 an de zile.
Şi în cadrul Ministerului Justiţiei, există persoane care odată cu demisia mea din funcţia de Ministru au beneficiat de plata a 6 salarii de funcţie cu titlu de indemnizaţie de concediere, fiind reangajaţi de noul ministru în aceeaşi zi, în acelaşi birou şi în aceeaşi poziţie. Nici în acest caz, „dreptul moral” nu a fost invocat.
PRETEXTUL PENTRU A REALIZA SUBTEXTUL
Toată această aventură descalificantă pentru o persoană integră a urmărit, în realitate, două scopuri care nu au nimic comun cu reforma sau democraţia. Primul scop a fost de a executa indicaţia lui şefu’ de a „găsi ilegalităţile” comise în perioada în care Tănase a fost ministru. Al doilea scop a fost plasarea de facto a sistemului penitenciar sub controlul MAI.
În ceea ce priveşte proaspăt numitul interimar de la DIP. Pentru prima dată mi s-a sugerat substituirea lui V. Cojocaru cu V. Ceban cu doi ani în urmă. Am refuzat acest lucru deoarece am considerat că sistemul penitenciar trebuie ţinut cât mai departe de MAI. Esenţa reformei penitenciare a fost de a exclude controlul MAI asupra penitenciarelor.
Eu nu-l cunosc personal pe dl V. Ceban, deşi ştiu că el mă cunoaşte foarte bine pe mine şi mulţi din foştii mei colegi de partid. Mult mai bine decât mi-aş fi dorit. Ne cunoaşte în virtutea funcţiei de Şef al Direcţiei Misiuni Speciale (DMS) din cadrul MAI, pe care a deţinut-o în perioada când la cârma MAI era Gh. Papuc. (Din câte îmi amintesc, a fost numit în această funcţie imediat după arestarea lui Corneliu Savca). Această structură a MAI, în realitate, era poliţia politică care se ocupa de partidele de opoziţie şi oponenţii personali ai regimului Voronin. DMS era responsabilă de filajul conducerii PLDM, interceptarea convorbirilor telefonice, supravegheri etc. DMS a jucat un rol cheie în atrocităţile comise în evenimentele din 7 aprilie 2009.
În calitate de Ministru al Justiţiei, am considerat că este greşit din punct de vedere politic ca în fruntea sistemului penitenciar să fie numită o persoană cu un asemenea background.

DE CE AM DECIS SĂ-I IAU APĂRATEA LUI V. COJOCARU?
Din start, vreau să se cunoască că Generalul V. Cojocaru nu îmi este nănaş, cumătru, rudă, fin de cununie sau de botez. Nu l-am adus eu în funcţia de Director al DIP, ci a fost angajat cu un an înainte de venirea mea la Ministerul Justiţiei.
Am decis să-i iau apărarea din câteva motive. Este greşit să stai de-o parte atunci când se comite o ilegalitate care nu te priveşte nemijlocit, în speranţa că ţie nu ţi se va întâmpla ceva similar. Vreau să amintesc ce scria pastorul protestant Martin Niemöller după ce a fost arestat de Gestapo în 1938:
“În Germania, au venit mai întâi să-i ridice pe comunişti şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram comunist. Apoi au venit după evrei şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram evreu. Apoi au venit după membrii de sindicat şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram membru în niciun sindicat. Apoi au venit după catolici şi nu am luat atitudine, pentru că eram protestant. Apoi au venit după mine, dar, în acel moment, nu mai rămăsese nimeni care să ia atitudine pentru mine.”
Cu 200 de ani în urmă, celebrul pictor spaniol, Francisco Goya, lansa un avertisment care a marcat istoria umanităţii: „somnul raţiunii naşte monştri”. Nu ştiu câţi ani trebuie să treacă ca acest lucru să fie înţeles şi la noi.
Există şi alte motive pentru care am decis să scriu aceste rânduri şi să iau atitudine faţă de demisia ilegală a lui Vadim Cojocaru.
În primul rând, consider că este descalificant şi absolut nejustificat să înjoseşti absolut nemeritat un comandant, în grad de general, în faţa propriilor ofiţeri. Este dreptul ministrului de a decide cu ce echipă doreşte să lucreze. Chiar dacă se dorea înlocuirea lui, există modalităţi civilizate de a face acest lucru.
La fel ca şi actualul ministru, am lucrat cot la cot cu aceşti oameni, trecând prin situaţii diferite. Cât timp am deţinut funcţia de ministru, le-am sărit în apărare colegilor mei ori de câte ori a fost necesar. Nu m-am ascuns în spatele funcţiei de ministru şi am ieşit public ori de câte ori a fost necesar, chiar cu riscul de a pierde din propria imagine. Nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată să-mi lovesc mişeleşte în spate proprii colegi, „aranjând” articole de presă pentru a discredita pe cineva şi a-mi creşte propria imagine. Vorba lui Bulgakov – Я московский студент, а не Шариков!

ÎN LOC DE EPILOG
Am fost întrebat de un jurnalist de ce persoana pe care am promovat-o încearcă să mă compromită, atacându-mă impardonabil, insinuând că am adoptat decizii ilegale. I-am răspuns cu o altă întrebare: Ce face moldovanul în primul rând când ajunge la putere? – Îl bagă pe taică-său la puşcărie.
Pentru a câta oară, mă conving că nu-i este dat oricui să treacă testul puterii. Chiar dacă şefu’ a dat indicaţii, o persoană integră ştie să spună „nu” atunci când i se cere să facă ceva ce vine în contradicţie cu propriile valori morale. Dacă asemenea valori există, bineînţeles. Din păcate, încă nu a fost inventat transplant de obraz şi nici perfuzie de bun simţ.
Urmărind cum am fost acuzat că am comis o ilegalitate, mi-am amintit de un personaj pe nume Gheorghe Gorincioi, care a fost alături de Voronin mulţi ani, iar odată cu schimbarea puterii a devenit cel mai mare democrat, încercând să intre în graţia noilor stăpâni. Şi acum îmi sună în urechi calificativul pe care l-a utilizat V. Voronin faţă de acest personaj.
P.S. Un detaliu mai puţin cunoscut opiniei publice: Datorită poziţiei pe care a avut-o V. Cojocaru, nici un ofiţer din subordinea sa nu a fost implicat în atrocităţile din 7 aprilie 2009. Spre deosebire de MAI, nici o persoană deţinută în instituţiile penitenciare ale Ministerului Justiţiei nu a fost maltratată şi nu a avut de suferit.
Sursa: www.tanase.md